Meniu Închide

Mănăstirea Negru Vodă

Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 August) este situată la intrarea în Câmpulung Muscel, dinspre Pitești, pe Strada Negru Vodă, nr. 64, Câmpulung Muscel, județul Argeș.

Aici se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel care au fost aduse din Valea Chiliilor – Cetățuia – la Mănăstirea Negru Vodă.

Sf. Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel a trecut la Domnul în anul 1638, după ce a viețuit timp de 30 de ani într-una din peșterile aflate în apropierea Mănăstirii Cetățuia-Negru Vodă. În primele decenii ale secolului al XX-lea, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru. După ce au stat 375 de ani în Valea Chiliilor, din Duminica a 29 -a după Rusalii, ele au fost aduse la Mănăstirea Negru Vodă din orașul Câmpulung Muscel fiind așezate într-un baldachin special construit în interiorul bisericii.

A fost ctitorită în 1215, prin tradiţie de Radu Negru Voievod. A fost rezidită de Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru; reclădită de Matei Basarab (1635-1636) când devine mănăstire şi sub Grigorie Dimitrie Ghica (după 1827).

Biserica este repictată între 1955 şi 1957. Aici se află piatra funerară de pe mormantul lui Nicolae Alexandru Voievod (1364), casa domneasca din 1650, construita de Matei Basarab, Turnul Baraţiei din 1730; colecţie de icoane, alte lucrări de artă medievală.

În medievala aşezare dintre Carpaţi şi Dunăre, martor autentic al continuităţii vieţii poporului român este Sfânta Mănăstire Negru Vodă, o prezenţă permanentă în viaţa oraşului. Legendă şi mit dar şi realitate istorică, Negru Vodă este considerat primul ctitor al mănăstirii.

Fortificaţiile datate din jumătatea secolului al XIV-lea sunt realizate sub forma unui val de pietriş şi bolovani de 9 m. lăţime înconjurat de un şanţ adânc de 2,5 m. plin cu apă. Palatul Domnesc a fost nucleul în jurul căruia s-au adăugat pe parcurs toate celelalte construcţii ce vor forma Sfânta Mănăstire.

Al doilea ctitor al mănăstirii, Matei Basarab (1635-1638) reface din temelii lăcaşul transformând vechea biserică într-o obştejitie (organizare de viaţă monahală de călugări) prin hrisovul din 10 august 1647, în acelaşi an fiind construit şi Turnul clopotniţei, înalt de 35 m., având funcţia de poartă de incintă dar şi de fortificaţie cu caracter militar, fiind prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează şi astăzi masivele porţi din stejar care se izvorăsc cu o grindă de proporţii, având încrustate adânc inscripţii menţionând data de 1749.

Matei Basarab, iubitor de cultură şi carte înfiinţează în anul 1643 în incinta mănăstirii o tipografie şi o moară de hârtie (harturghie), atestarea fiind făcută la începutul Mineiului, redactat de cărturarul Câmpulungul este un oraş invulnerabil, dăruit cu imaginaţie impetuoasă şi posteritate. Cei născuţi între hotarele lui de aluni solemni, de poezie imperială, clădită pe invitaţii la sfâşiere blândă, şi-au pierdut sufletul din prea multă iubire şi s-au schimbat în sanctuare care repurtează elogii şi recunoştinţă subtilă pentru steaua inimii lor.

Aşezat pe o cale de largă circulaţie între Ţara Românească şi Trasnsilvania, a fost, de-a lungul secolelor, un important centru comercial. Situat pe malurile Râului Târgului, la confluenţa latitudinii 450 şi 16 minute cu longitudinea 450 42 minute şi 33 secunde, el a avut cinstea de a fi fost prima cetate de scaun a Ţării Româneşti după ce şi-a cucerit independenţa în urma victoriei de la Posada a lui Basarab I asupra lui Carol Robert.

Aici se păstrează cea mai veche lespede de mormânt a unui domnitor din România, Nicolae Alexandru Basarab, mort la 16 noiembrie 1364, aflată la Mănăstirea Negru Vodă, constituind unul din principalele documente care atestă calitatea de reşedinţă domnească a Câmpulungului.

Din Câmpulung a plecat cel dintâi document scris în limba română, păstrat până în zilele noastre, scrisoarea lui jupân Neacşu, vestit negustor şi judeţ al oraşului în 1521.

Tot aici, voievodul Matei Basarab, restaurând în anii 1635-1636 mănăstirea Negru Vodă, vechea ctitorie a Basarabilor distrusă de cutremur în 1628, a găsit potrivit să aducă tipografia dăruită de mitropolitul Petru Movilă, tipărind, în 1642, prima carte în limba românească cu conţinut moral-filozofic: Învăţături peste toate zilele, pe scurt.

În 1669, boierul Radu Năsturel a înfiinţat o şcoală domnească, prima şcoală cu limba de predare româna, destinată a învăţa carte şi pe copiii celor săraci, nu numai pe odraslele boiereşti şi domneşti.

Aşezat în terase, de o parte şi de alta a Râului Târgului, Câmpulungul face parte dintr-o largă depresiune, înconjurată de o cunună de dealuri, ce pleacă la nord din pragul Nămăieştilor, se continuă spre est cu dealurile Bilceştilor şi Măţăului, până la Drăceşti, către sud şi se închide spre vest prin dealul Gruiului. Având conformaţia unui podiş, neted ca în palmă, acoperit cu păşune măruntă şi muşuroaie, Gruiul îşi varsă un povârniş repede spre oraş, brăzdat de torente, cu râpi gălbui, semănate cu pădurici de mesteceni şi pâlcuri de brazi, plantaţi de mâna omului, alternând cu livezi şi grădini, în apropierea caselor ce se înşiră pe coasta lui.

Asemenea unui veritabil câmp lung, oraşul este întins pe o distanţă de 5 km de-a lungul şoselei naţionale Piteşti Braşov, brăzdat longitudinal de alte trei artere de circulaţie paralele, din care pleacă, lateral, numeroase drumuri care şerpuiesc în pantă spre cele două dealuri învecinate, Gruiul şi Măţăul.

Pătruns în această îmbietoare atmosferă, călătorul sosit în Câmpulung este întâmpinat chiar aproape după intrarea în oraş, pe strada principală Negru Vodă, de silueta masivă şi păstrată a turnului mănăstirii Negru Vodă, înalt de 32 de metri, cu cupola rotunjită, acoperită de aramă, lucind în bătaia soarelui.

Mănăstirea Negru Vodă reprezintă cel mai important ansamblu monastic din Muscel.

În componenţa ei intră Paraclisul Domnesc al curţii voievodale (ulterior Biserica mare a mănăstirii), Biserica mică (bolniţa) din primul sfert al veacului al XVIII-lea, Turnul clopotniţă de la intrarea în incintă secolul al XVII-lea, Casa Domnească secolul al XVII-lea construită pe vechi temelii din secolul al XIV-lea, Casele egumeneşti secolul al XVIII-lea, anexa casei domneşti şi chiliile de la începutul secolului al XIX-lea. Aici se mai află şi Hanul Bazar al mănăstirii, dispărut încă din 1746. În rândurile care urmează voi încerca să vorbesc despre Biserica Mare a Mănăstirii şi Biserica Mică (bolniţa).

Biserica Mare a mănăstirii are hramul Adormirea Maicii Domnului şi în forma actuală este a treia construcţie.

La început a funcţionat ca biserică de mir, de la începutul secolului al XIV-lea până în anul 1628; apoi din 1636 şi până în 1827, a durat a două construcţie făcută de Matei Basarab, arhiereul Filaret Beldiman a rezidit-o între anii 1827-1832. Biserica este în formă de navă, cu trei turle, cea din mijloc mai mare, iar cele de la răsărit şi apus mai mici. A fost zidită de arhitectul Franz Walet în acelaşi loc şi cu acelaşi material de la prima construcţie.

Altarul este larg, în formă de arc de cerc, cu o fereastră mare pe axa bisericii, încadrată de o arcadă şi o alta mai mică, situată spre sud, deasupra uşii. Bolta este compartimentată de două arcade asimetrice, sprijinite pe stâlpi doar în partea de răsărit. În spatele tâmplei se află două coloane care se înalţă până la boltă, pe cea din dreapta fiind inscripţionat anul 1832, când s-a târnosit biserica.

Tâmpla (catapeteasma) de lemn are decoraţii ornamentale, predominând motivele vegetale stilizate, cu frumoase colonete şi decorate cu frunze şi având mici capiteluri. De asemenea, uşile împărăteşti şi cele diaconeşti sunt abundent decorate. Între cele trei registre cu icoane se remarcă cel superior, întrucât se arcuieşte semicircular în partea centrală. Tâmpla prezintă un plan central mai avansat spre naos, faţă de cele laterale, retrase spre altar. În ansamblul ei este una dintre cele mai frumoase catapetesme din Muscel.

Naosul este dreptunghiular şi reprezintă cel mai spaţios compartiment al bisericii, în ciuda faptului că nu are abside. Pe laturile exterioare există câte o fereastră mare, iar turla deschisă, foarte largă şi înaltă, octogonală, cu patru arcade sprijinite pe stâlpi masivi, este luminată de opt ferestre mari. Înspre altar, un spaţiu secundar, îngust, cu arcade laterale şi cu câte o fereastră pe laturile exterioare, având bolta elipsoidală, este despărţit de restul naosului printr-o mare arcadă.

În mijlocul naosului se află un mare policandru din lemn sculptat. Între naos şi pronaos se interpune o arcadă semicirculară, sprijinită pe stâlpi masivi laterali.

Pronaosul I, tot dreptunghiular, cu bolta elipsoidală, are două arcade la capete şi prezintă câte o fereastră pe fiecare latură exterioară. În partea sudică, se află mormântul voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) cu inscripţia slavonă: Luna Noiembrie în 16 zile s-a pristăvit marele şi singur stăpânitor domn Io Nicolae Voievod, fiul marelui Basarab Voievod în anul 6873 indictionul 3. Veşnica lui pomenire.

Între pronaosul I şi pronaosul II se află coloane înalte fixate pe socluri pătrate, cu frumoase capiteluri. Ele separă un spaţiu central şi două spaţii mici laterale, toate cu arcade semicirculare, între care cea din mijloc este cea mai mare.

Pe acelaşi aliniament cu coloanele există stâlpi masivi cu lăţimea de circa 1,5 m. Pronaosul II este tot dreptunghiular cu bolta elipsoidală şi are două arcade semicirculare la capete şi câte o fereastră pe fiecare latură exterioară. Pe peretele vestic se află o pisanie amplă, situată deasupra uşii de intrare: …a fost zidit dintr-un început de Radu Negru la 1215 … de Basarab I cel Mare, fiul lui Negru Vodă şi terminată de Nicolae Alexandru Basarab, înmormântat aici.

La 1635 Matei Basarab o zideşte din nou cu aceleaşi materiale de piatră cioplită, întocmind obştea monahală cu primul stareţ Melchisedec. Din cauza cutremurului din 1802 şi 1819 biserica s-a dărâmat rămânând aşa până în 1826 când din porunca voievodului Grigore Ghica şi cu blagoslovirea mitropolitului Grigore începe zidirea cu aceleaşi materiale, adăugându-se şi pietre noi cioplite. Din cauza grelelor întâmplări (războiul Rusiei cu turcii, boala ciumei, holerei şi foamei) zidirea ei se întrerupe până în 1831, când cu ajutorul vornicului vel Pană Costescu şi cu osteneala stareţului Filaret Apanias Beldiman, venit din Moldova, biserica se termină şi se târnoseşte la 30 octombrie 1832.

La incendiul din 1932, izbucnit la Seminarul orfanilor din cuprinsul mănăstirii, sunt distruse acoperişul bisericii, clopotniţa şi chiliile, dăunând şi obiectelor şi picturii dinăuntru. În 1955 s-a orânduit şi pictura din nou (prin grija patriarhului Justinian), în frescă; s-a lucrat în trei veri 1955-1957, pe vremea stareţului protos Meletie Petcu (pictori călugări conduşi de arhimandritul Sofion Boghiu, ieromonahul Felix Dubneac de la Plumbuita).

În partea sudică este pictat Melchisedec, primul egumen, iar pe cea nordică chipul vornicului Pană Costescu. Pe latura vestică sunt zugrăviţi Matei Basarab, care ţine în mână o biserică cu trei turnuri mari şi două mici, iar în partea cealaltă Doamna Elena, ţinând şi ea cu mâna dreaptă biserica.

Radu Negru ţine şi el cu mâna stângă o altă biserică cu cinci turnuri mari şi două mici şi Nicolae Alexandru Voievod Iliaş ţinând cu mâna dreaptă aceeaşi biserică. Preotul Ioan Răuţescu consideră că aceste chipuri au fost zugrăvite în 1831, aşa că nu reproduc exact vechile picturi din timpul lui Matei Basarab, iar zugravul a făcut confuzie cu ultimul domn.

Biserica este zidită din piatră de Albeşti, pe peretele exterior din vest se află două pisanii. Prima, aşezată în stânga, face istoricul mănăstirii, aşa cum era cunoscut în vremea lui Matei Basarab, lăudând opera acestui domn bun şi milostiv care a reconstruit biserica. Lângă inscripţie, aşezată din ordinul lui Matei Basarab, se găseşte una cu text asemănător pusă de câmpulungenii care voiau să se veşnicească şi astfel amintirea privilegiilor lor, după cum arată Nicolae Iorga. Nicolae Iorga remarcă interesul istoric al celor două pisanii: Pentru întâia oară … se sapă în piatră legenda bătrânului şi prea milostivului creştin Radu Negru Voievod, care a fost de-nceput descălecătorul Ţării Româneşti. Ele pot fi considerate documente istorice, cât şi documente literare. Construind-o în locul celei vechi, Matei Basarab a transformat biserica în mănăstire de călugări. Încă din 1635, lângă mănăstire a întemeiat o tipografie, cele necesare fiind aduse din Rusia, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă. Prima carte tipărită în acel an a fost un Molitvelnic slavonesc.

În 1642 s-a tipărit cartea Învăţături preste toate zilele (în limba română), urmată în 1643, de Antologhion, iar în 1650 a patra carte Psaltirea. Cărţile au circulat în tot cuprinsul pământului românesc unele dintre ele ajungând chiar în Peninsula Balcanică. La Mănăstirea Negru Vodă a existat şi o şcoală de copişti cu puternice tradiţii, manuscrisele remarcându-se printr-o scriere caligrafică, fiind împodobite cu frontispicii şi miniaturi colorate. Dintre copişti amintim pe Vasile Grămăticul, Nicola Logofătul, Panu Grămăticul, etc.

Primii voievozi ai statutului feudal unitar ai Ţării Româneşti, Basarab I şi Nicolae Alexandru, au fost înmormântaţi aici, în Paraclisul Curţii Domneşti din secolul al XIV-lea, după cum atestă, pentru primul, inscripţia grafit de la Curtea de Argeş, care menţionează moartea lui Basarab, în 1352, la Câmpulung.

Mănăstirea Negru Vodă a avut o serie de privilegii, întărite printr-o serie de hrisoave domneşti date de Grigore Ghica la 17 aprilie 7169 (1661), Radu Leon la 28 martie 7173 (1665), Duca Vodă la 7 Chenarie şi 29 aprilie 7182 (1674) şi respectiv la 26 aprilie 7188 (1680), 19 martie 7189 (1681) şi 11 aprilie 7191 (1683), de Constantin Brâncoveanu la 10 ianuarie şi 16 Ghenarie 7191 (1689). În secolul următor, înlocuiesc privilegiile pe care le avea mănăstirea: Constantin Brâncoveanu în 1706, Ştefan Cantacuzino, 1714, Grigore al II-lea Ghica, în 1733 şi 1735, Matei Ghica, în 1752. A avut numeroase moşii în judeţele Muscel, Dâmboviţa Teleorman, Argeş şi Ialomiţa precum şi o serie de munţi (Tatei, Muşuroaiele, Vâja, Zânoaga, Clăbucet, Capra, Mitărcea, Pietrele Albe, Valea Vladului, etc.).

La scurt timp de la înfiinţare i s-au închinat două metocuri: Schitul Goleşti (zidit de episcopul Grigore al Buzăului) şi Aninoasa (ctitoria marelui clucer Tudoran Vlădescu, din 1677). Egumenii mănăstirii au fost: Melchisedec (care a condus în acelaşi timp şi tipografia în care s-au tipărit cele patru cărţi trei slavoneşti şi una românească, 1635-1651), Dionisie (1652-1653), Ioasaf şi Varlaam (1654), Luca (1655-1656), Ioasaf (1656), Luca (1657- şi o parte din 1659), Dionisie (1658-1659), Vasilie (1661-1662), Gavriil (1657-1676), Vasile (1678-1680), Gavriil (1681- 1685), Vasile (1686-1689), Ioan (1690-1692), Vasile (1692-1709), Inochentie (1700-1705), Iosif (1706-1712), Mihail (1712-1714), Teofan (1714-1722) cel care a zidit biserica mică, Vasile Geabelea (1729-1739) originar din Drăghici Muscel.

Dintre călugării mănăstirii menţionăm pe Grigore fost preot de mir în Câmpulung, apoi călugăr, fiind ales episcop de Buzău la 14 aprilie 1668; Dionisie care a devenit mitropolit al Ungrovlahiei în 1672; Daniil Topoloveanu, ales episcop de Buzău în 1716 şi mitropolit al Ungrovlahiei în 1732 (el a restaurat mănăstirea Aninoasa şi a zidit bisericile Vergu şi cea Cu Sfinţi sau Cu Sibile din Bucureşti), făcând danii mănăstirii Câmpulung, iar în domeniul lui s-au tipărit toate cărţile de slujbă numai în româneşte (Catavasier, Octoih, Evanghelie, Liturghier şi Molitvelnic).

Preoţi de mir după secularizare au fost: Gheorghe Pătrăşescu, Ionescu Mircea, Nicolae Chirica, Mircea Dragomir. În 1920 a început clădirea Orfelinatului, pe vechile ruine ale chiliilor, iar la 1 septembrie 1922 se inaugurează aici Seminarul Orfanilor de Război Patriarhul Miron. Elevii au fost, la început numai orfani de război din toată ţara, mai târziu s-au admis şi fii de invalizi şi de preoţi. Prima serie de absolvenţi a dat-o în 1930, numărul orfanilor împuţinându-se, pe măsură ce treceau anii; seminarul s-a desfiinţat în 1934.

O parte din absolvenţi au urmat Teologia la Varşovia şi la Atena, printre aceştia aflându-se şi Iustin Moisescu din Cândeşti Muscel, devenit mai târziu patriarh. Un eveniment dureros a fost incendiul din 1934, ziua de 8 mai, când au ars: o parte din Seminar, stăreţia cu muzeul, turla sau cupola cea mare şi învelişul clopotniţei. Au fost refăcute în scurt timp, regele Carol al II-lea donând un clopot frumos de circa 1000 kg.

În 1928 patriarhul Miron transformă acest locaş din nou în mănăstire, aşezându-l aici pe egumenul Miron Popescu, totodată fiind împroprietărită cu 250 ha pădure în muntele Berevoiescu Mic. În 1943 este aşezat egumen Partenie Bucşu.

BIBLIOGRAFIE:

Dumitru Baciu: Lumini Muscelene;
Preot Ioan Răuţescu: Câmpulung Muscel. Monografie istorică;
Veniamin Nicolae: Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982;
Augustin Z. N. Pop: Istoria tipografiei în zona argeşeană şi a Oltului vestic;
Ion Popescu Argeşel: Mănăstirile şi bisericile din Muscel la cumpăna dintre milenii.

 

[sursa:https://eparhiaargesului.ro]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *